Nu mi-am dorit un copil dintr-un motiv egoist, nu mi-am dorit un copil ca sa "imi intinda o bucata de paine sau o mana de ajutor la batranete", nu ma ghidez dupa dictonul "Eu te-am facut, eu te omor!"...mi-am dorit un copil ca sa imi implineasca viata,mie si barbatului pe care il iubesc, ca sa fim alaturi de el in fiecare secunda, cu fiecare moment de bucurie si fiecare clipa incercata, sa venim catre el fara sa asteptam sa ne cheme el...ca o mama si un tata...
Acum ca ma trezesc in fiecare dimineata langa Iarina imi dau seama ca nici nu ar putea fi altfel, nu imi inchipui ca vreodata in viata ceva ar putea fi mai important pentru mine decat Iarina, nici viata mea! Nu imi inchipui ca vreodata sufletul ei ma va cere si nu o voi simti, ca mana ei se va intinde spre mine si eu nu voi fi deja acolo, ca va plange vreodata si eu nu voi fi plans deja spre alinarea ei, ca va zambi vreodata si eu nu voi fi cea cu care zambeste.
Refuz sa inteleg acele mame ocupate cu viata lor cand copii au nevoie de ele, mame care asteapta sa vina copii catre ele sau care se consoleaza cu ideea ca deja copilul nu mai are nevoie de ele...si se mai pot numi ele mame??? Sau raman doar niste fiinte sterpe? Acum inteleg de ce cea mai mare teama a unui om pe pragul de moarte este cum se vor descurca copiii, indiferent de faptul ca acei copii au la randul lor copii.
De cand am devenit mama, nu imi pot stapani intrebarea cand vad la stop, in trafic cate un adolescent sau chiar adult, cersind imbracat mult prea subtire pentru frigul de afara si cu un suflet mult prea trist pentru varsta lui : Oare aceasta fiinta nu are o mama? Si daca da, de ce nu e alaturi de el???
Ca parinti nu avem dreptul sa ne judecam copiii avem insa datoria sa fim alaturi de ei, toata viata. Si nu e oare asta cel mai frumos lucru care ni se poate intampla in viata???
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu