Astazi se implinesc 20 de ani de la caderea zidului Berlinului. Aveam 8 ani pe atunci si nu am nicio amintire a acelor vremuri sau a impactului pe care l-a avut caderea zidului asupra celor apropiati. Intre timp, tot citind despre asta si despre tot ce a marcat existenta atator oameni pana in 89, vad lucrurile intr-o cu totul alta lumina. Mi-ar placea ca si Iarina sa le vada la fel sau cel putin sa aiba deschideea spre a le analiza. Ciudat, in ultima vreme m-am tot gandit la acele zile. Vineri, am reusit sa imi cumpar Supleantul a lui Petru Popescu. Ieri dimineata am deschis cartea si am inceput sa citesc:

..."La concert" era o strada chiar langa zid, cu cladirile bombardate in '45. Inca pline de moloz si cu ferestrele astupate cu caramizi.

"La concert" soseau imbulzindu-se prin ganguri bombardate baietii si fetele din Berlinul de Est, imbracati in jeans si pulovere si carand paturi si pungi cu bere si carnati. Au intins paturile pe moloz, stiau locul, se vedea, s-au asezat, au aprins tigari, au desfacut berea. Dincoace de zid, il savurau pe Robert Plant, tolaniti pe moloz. S-a facut atata lumina dincolo de zid, incat s-au aprins burtile norilor. Purpurii, incandescente de la lampi. Baietii si fetele di Est venisera cu oglinjoare montate pe stinghii; ridicate vertical la un anumit unghi, puteai sa zaresti in ele formatia, dincolo de zid. Canta Robert Plant:

"...there's a feeling I get, when I look to the west,

and my spirit is crying for lea-eaaaa-ving..."

Cam da, un sentiment straniu m-a cuprins, se pare ca trebuia sa iau cartea asta vineri si sa citesc ieri acest pasaj.

Mother, did it need to be so high?